Există oare o specificitate a omului de afaceri în epoca Luminilor? Desigur, producţia, schimburile şi actorii lor s-au găsit în miezul cîtorva dezbateri majore din secolul al XVIII-lea, referitoare în special la libertatea comerţului şi a muncii, la locul „negustorului" (termen generic şi integrator) în ierarhia socială, la înnobilarea prin comerţ sau la reevaluarea valorilor muncii şi ale îmbogăţirii. Pe de altă parte, acum cincisprezece ani, biografia demnă de atenţie a lui Christophe Philippe Oberkampf, realizată de Serge Chassagne1, nu avea un subtitlu aparent bine ales: „Un întreprinzător în secolul Luminilor" ? Totuşi, Luminile nu par a fi influenţat direct structura sau cultura acestui grup socioprofesional, ai cărui adevăraţi factori de transformare trebuie căutaţi, pe de o parte, în evoluţia tehnică şi economică, în noile moduri de organizare a muncii şi, pe de altă parte, în noile condiţii create de Revoluţia franceză.
Făcînd comerţ pe bază de mărfuri, de poliţe comerciale sau de metale vandabile şi transformate în monede, practicînd în mod ocazional şi comple¬mentar meseria de bancher (folosind în credit sau diverse plasamente acele resurse neimplicate în schimburi), comerciantul sau negustorul rămîne în esenţă ceea ce era încă de la sfîrşitul Evului Mediu, de la expansiunea comerţului mondial determinată de călătoriile de descoperire şi de primele economii coloniale. Fireşte, secolul al XVIII-lea poate apărea ca fiind vîrsta de dur a acestui tip social, ţinînd cont de avîntul puternic al schimburilor intercontinentale care 1-a caracterizat şi de apogeul burgheziilor portuare, descrise deja în numeroase monografii, din Marsilia la Bordeaux şi Nantes, de la Bristol la Londra, Amsterdam sau Hamburg. In orice caz, secolul al XVIII-lea a fost şi cel al codificării celei mai împlinite a culturii negustorului. Să reţinem aici un exemplu, luat din Basel, veche regiune nodală a schim¬burilor internaţionale de pe continentul european, mai tîrziu şi unul dintre cele mai dinamice nuclee ale primei industrializări.
De ce anume era nevoie, după autorii epocii, pentru a reuşi în meseria de negustor într-un mare vad comercial ?2 Este cu atît mai important să ne oprim asupra acestui subiect, cu cît cultura negustorului la sfîrşitul secolului al XVIII-lea constituie tocmai fondul comun pe care au venit să se grefeze alte însuşiri proprii întreprinzătorilor din generaţiile următoare. Este vorba de o cultură foarte largă, foarte deschisă, deopotrivă enciclopedică şi practică, generală şi tehnică, rod al experienţei şi al cunoaşterii, dobîndită într-o durată lungă.
în opinia unui autor3, negustorul trebuie să ştie: mărfurile; ţinerea registrelor; calcularea schimburilor; arbitrajele; limba comercială cu termenii ei tehnici; limbile străine; ortografia; monedele, greutăţile, măsurile şi echivalenţele lor; mărcile comerciale ; manufacturile ; geografia ; obiceiurile .comerciale din locurile în care face afaceri; navigaţia; poşta; dreptul terestru, maritim şi comercial. Pe deasupra, negustorul trebuie să-şi facă relaţii bune; să frecventeze regulat tîrgurile cele mai importante; să se informeze prin presă, corespondenţa particulară şi călătoriile de afaceri; să verifice solvabi¬litatea clienţilor.
în opinia altui autor4, este nevoie să-şi perfecţioneze germana; să aibă un scris frumos (un criteriu care va rămîne multă vreme hotărîtor pentru angajarea unui comis într-o firmă comercială); să posede în plus o bună cunoaştere a francezei şi italienei; să ştie puţină latină din raţiuni juridice; să-şi cultive stilul epistolar; să aibă noţiuni de statistică, istorie, drept, ştiinţe naturale, agricultură; să întocmească bilanţurile şi inventarele la date fixe. Original faţă de precedentul, el recomandă negustorului deopotrivă exerciţiul fizic şi preocuparea pentru litere şi arte.
Reconstituiri a zeci de cariere ne permit, pe de altă parte, să ne facem o idee concretă despre cum era format viitorul negustor. Ea începea pe la cincisprezece ani, cu ucenicia comercială, fixată prin contract între părinţii tînărului şi negustor. Perioada, de o durată minimă de trei ani, cel mai adesea de patru sau cinci, se prelungea uneori cu o şedere liberă pînă la şapte-opt ani. Locurile preferate pentru ucenicie, în afară de Basel, erau Geneva, Lyon, mai rar Strasbourg, Frankfurt, Paris.
în jurul vîrstei de douăzeci de ani, a doua etapă de formare consta în Bildungsreise. Călătoria culturală îl purta pe tînăr în diverse locuri comerciale, situate în aria delimitată de principalele relaţii comerciale ale Baselului: Frankfurt, Ulm, Augsburg; Alsacia, Lorena; Burgundia, Franche-Comte; Geneva. Dar ea se extindea cu mult peste aceste limite la toate ţările europene: pe un eşantion de 62 de cazuri, notăm 49 de şederi în Franţa, 29 în Olanda şi Ţările de Jos austriece, 28 în Germania, 17 în Anglia şi doar 10 în Italia. Trebuie să remarcăm raritatea călătoriilor în Europa Orientală; limitele explorării erau Viena şi Ungaria, Leipzig, Berlin, Danzig, Konigsberg, cu totul excepţional Rusia. La ce foloseau călătoriile ? La a observa viaţa comercială, a vizita partenerii de afaceri ai tatălui, a-şi face relaţii pentru viitor, a vizita punctele de atracţie: palate, grădini, castele şi biserici. Tinerii negustori din Basel care veneau la Paris se grăbeau să se ducă la Versailles unde, graţie cîtorva relaţii sus-puse şi unei împărţiri de bacşişuri, erau primiţi să asiste la servirea mesei regale. Unul dintre ei 1-a putut observa pe Ludovic al XlV-lea în 1701: „o monstruozitate evocînd, spune el, mai degrabă Mongolia decît Occidentul" - vinul i se prelinge pe obraji; înfulecă o cantitate uimitoare de mîncare pe care o apucă direct cu degetele, fără a recurge la tacîmurile de aur din faţa lui; aproape că nu mai are dinţi. în 1757, un alt tînăr din Basel a fost dat afară fără menajamente din apartamentele Delfinului, în timp ce le vizita, pentru că a stricat accidental un tablou mare pe care acesta din urmă îl copia...
Apoi, erau cazuri în care tinerii nu se întorceau imediat la Basel, pentru a se stabili definitiv, ci îşi completau educaţia printr-o angajare de cîţiva ani în calitate de comis în alt centru comercial; uzanţă ce pare a fi fost în legătură cu deontologia mediului din Basel care, pentru a păstra secretul afacerilor, interzicea trecerea directă în serviciul altei firme la terminarea uceniciei, impunînd astfel inevitabil munca într-uh alt oraş vreme de trei--patru ani. Lungimea acestor Wanderjahre ducea în general la o căsătorie tîrzie, mai aproape de treizeci de ani decît de douăzeci. Lucrînd de-acum pe cont propriu, negustorul, potrivit aceluiaşi eşantion, continua să se ţină la curent cu noutăţile prin intermediul corespondenţelor particulare şi al jurna¬lelor care, de altminteri, erau tipărite în principal în centrele comerciale.