În România, piaţa serviciilor de alimentaţie este în creştere în ultimii ani.
Serviciile de livrare la domiciliu/sediu, în special în cazul pizzeriilor, au luat o amploare deosebită în ultima perioadă, mai ales în Bucureşti şi în marile oraşe. Avantajul unui sistem care oferă livrare la domiciliu se referă la asigurarea unui volum zilnic de vânzări relativ constant, deoarece astfel consumatorul nu se mai izbeşte de restricţii cum ar fi condiţiile meteo, comoditatea, programul de lucru sau alte evenimente neprevăzute care împiedică deplasarea.
Diferenţierea dintre multitudinea de firme care prestează acest serviciu constă în:
gama şi calitatea produselor oferite;
preţurile practicate;
timpul de livrare.
Oferta poate include şi alte produse, ca de exemplu băuturi, cafea, ţigări etc.

Clienţii
Serviciile de livrare pizza la domiciliu au două mari grupe de clienţi “tradiţionali”: personalul firmelor, care comandă produsul în pauza de masă din timpul prânzului sau în cursul după-amiezii şi consumatorii “casnici”, care lansează comenzile de acasă, cu precădere seara.
Aşadar se recomandă un program flexibil, care să acopere toate intervalele orare cu cerere ridicată.

Concurenţa
În ceea ce priveşte concurenţa, există trei categorii de furnizori pe piaţă: unităţile cu servire tip “restaurant”, cele cu livrare la domiciliu şi cele mixte (restaurant + livrare). Fiecare se adresează unor categorii de clienţi bine definite:
- primele vizează acei clienţi care, pe lângă servirea propriu-zisă a mesei, urmăresc şi o componentă de loisir (relaxare, petrecerea într-un mod plăcut a timpului liber);
- următoarele (cele cu livrare la domiciliu) se adresează cu precădere unor persoane ocupate, în criză de timp, pentru care servirea mesei este o necesitate fiziologică pe care încearcă să şi-o satisfacă, cu un consum minim de timp;
- cele mixte urmăresc să câştige clienţi aparţinând ambelor categorii descrise mai sus.
Se constată o aglomerare a furnizorilor acestui produs în zonele centrale ale marilor oraşe şi mai ales în Bucureşti. De aceea, o afacere nou-înfiinţată în acest domeniu ar avea reale dificultăţi în a se adresa întregii mase de consumatori, astfel fiind necesară o abordare de tip “nişă” a pieţei.
Înca din momentul realizării planului afacerii trebuie gândit bine care este grupul “ţintă” către care urmează să se îndrepte oferta firmei, pentru a identifica şi dimensiona corect nevoile acestora (de exemplu: persoane cu un anumit
nivel al veniturilor sau locuitorii unui cartier învecinat, asftel încât livrarea să se poată face în timpul cel mai scurt). În funcţie de acest grup de potenţiali clienţi se stabilesc toate celelalte coordonate privind activitatea viitoare a firmei: localizarea (spaţiul), personalul, politica de stabilire a preţurilor, strategia de promovare.

Promovarea
Pentru o afacere mică, aflată la momentul debutului, trebuie aleasă o strategie promoţională care să se adreseze precis segmentului de consumatori ales, în rândul cărora să genereze un impact puternic cu cheltuieli minime, evitându-se pe cât posibil o reclamă de proporţii ample, care nu ar genera rezultate pe măsură.
Se poate folosi ca metodă eficientă - şi relativ ieftină - răspândirea de pliante cu datele de contact ale firmei şi o prezentare sumară a ofertei (tipuri de pizza, eventual băuturi răcoritoare etc.).

Costurile de început
O asemenea afacere necesită costuri de pornire destul de ridicate.
În afara costului înfiinţării unei societăţi comerciale (de aproximativ 300 $ pentru o societate tip SRL), trebuie adăugate o serie de costuri aferente autorizaţiilor care trebuie obţinute.
Pentru desfăşurarea efectivă a activităţii este necesar un spaţiu de producţie (bucătăria), nu foarte mare, dar suficient încât să nu pericliteze respectarea regulilor de igienă alimentară. În condiţiile în care firma se ocupă doar de livrări, locaţia este mai puţin importantă şi, implicit, costurile aferente cumpărării/închirierii spaţiului sunt mult reduse. Dacă proiectul prevede, pe gă livrarea la domiciliul clientului, şi posibilitatea servirii în sistem “restaurant”, atunci cheltuielile vor creşte considerabil, proporţional cu mărimea şi încadrarea unităţii, ca şi problemele legate de obţinerea unor autorizaţii suplimentare.
De asemenea trebuie anticipat costul echipamentelor: o linie de panificaţie italiană cuprinde, în mod obligatoriu, un cuptor (simplu, dublu), cameră de dospire automată, malaxor, modelator, cernător făină. Alături de acestea pot fi incluse şi alte echipamente. În funcţie de dotările care intră în componenţa sa, o astfel de linie de panificaţie achiziţionată “second-hand” poate costa între 20.000 şi 50.000 € (preţuri estimative).
Mai poate fi luată în calcul şi varianta achiziţionării acestor echipamente separat, bucată cu bucată, în raport cu necesităţile. Orientativ, putem aprecia preţul unui cuptor de pizza din inox la 5000 €, o masă specială de pregătire a pizzei la 1500 €, o hotă la 2000 €. Un frigider costă între 1000 şi 2000 €, iar o cameră frigorifică între 2000 şi 4000 €.
Mai trebuie cumpărat (minimum) un automobil pentru deservirea clienţilor, sau chiar mai multe, în funcţie de fluxul comenzilor şi de aria de acoperire. Costul acestuia variază extrem de mult, în raport cu marca, vechimea, starea de funcţionare etc. O variantă ar putea fi, în special pentru faza-pilot, distribuţia prin intermediul bicicletelor sau chiar pe jos, în cazul în care zona de livrare este restrânsă. Costurile de mai sus sunt orientative şi trebuie luate ca atare. Printr-o cercetare amănunţită a costurilor (absolut obligatorie în luarea unei decizii investiţionale) se poate obţine o economie importantă faţă de costurile prezentate aici.

Pregătire şi calificare
Pentru a avea succes într-un asemenea demers, este necesară o combinaţie a mai multor calităţi. Sunt deopotrivă importante:
- cunoştinţele în domeniul artei culinare ale personalului care se ocupă de producţie, şi care pot fi atestate prin diverse diplome şi certificate recunoscute pe plan naţional;
- amabilitatea şi politeţea personalului implicat în livrare;
cunoştinţele despre piaţă, calităţile psihologice şi receptivitatea în faţa solicitărilor clienţilor, din partea
persoanelor din conducere şi a celor care se ocupă de logistică.
Din cauza faptului că este vorba despre o unitate de alimentaţie publică, întregul personal va trebui să facă dovada însuşirii noţiunilor fundamentale de igienă, prin absolvirea unui curs organizat de Institutul de Igienă.
Cadrul legal
Cel mai important aspect care trebuie avut în vedere în cadrul serviciilor de alimentaţie se referă la obţinerea tuturor autorizaţiilor pe care le presupune funcţionarea legală a afacerii. În primul rând ne referim aici la avizul sanitar (care trebuie obţinut înainte de amplasarea, construcţia sau amenajarea obiectivelor) şi autorizaţia sanitară (care trebuie obţinută înainte de punerea în funcţiune a obiectivelor). Autorităţile responsabile de emiterea acestor documente sunt: direcţiile de sănătate publică, agenţiile de protecţie a mediului şi direcţiile de urbanism şi amenajarea teritoriului judeţene sau ale Municipiului Bucureşti. De asemenea sunt necesare: autorizaţia de mediu, autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al protecţiei muncii şi din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor.
În plus, trebuie obţinută licenţă de fabricaţie pentru produsele care urmează a fi comercializate (se obţine de la Direcţia Generală resurse şi politici agroalimentare din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, direcţiile generale pentru agricultură şi industrie alimentară judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială se află unitatea).

Alte acte normative aplicabile acestei activităţi includ:
--Hotărârea nr. 1198 din 24 octombrie 2002 privind aprobarea Normelor de igienă a produselor alimentare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 866 din 2 decembrie 2002;
--Regulament din 25 iunie 1999 al Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei cu privire la acordarea licenţelor de fabricaţie agenţilor economici care desfăşoară activităţi în domeniul producţiei de produse alimentare, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 331 din 13 iulie 1999, cu modificările şi completările ulterioare;
--Metodologia din 14 iunie 2001 a Ministerului de Interne privind elaborarea scenariilor de siguranţă la foc, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 570 din 12 septembrie 2001.

Activităţile desfăşurate în aceste unităţi intră sub incidenţa Ordinelor Ministerului Sănătăţii nr. 975/16.12.1998 (privind aprobarea normelor igienico-sanitare pentru alimente) şi nr. 976/16.12.1998 (privind producţia, prelucrarea, depozitarea, păstrarea, transportul şi desfacerea alimentelor).