TREBUIE CEL PUŢIN DOI OAMENI PENTRU A ÎNCHEIA O AFACERE

Spre a nu fi prea înclinaţi să ne introspectăm.

Iată, într-adevar, o afirmaţie a cărei simplitate pare să bată toate recordurile. Citind-o, este clar că nu aţi pierdut ocazia de a vă spune: “Dar e la mintea oricui că pentru a încheia o afacere este nevoie de cel puţin doi indivizi”. Cine contestă lucrul acesta? Pentru ce ne irosim timpul proclamând adevăruri de soiul acesta?...
Vă rog să vă reamintiţi ce este o axiomă. Nu este ea oare, prin definiţie,un adevăr care se demonstrează de la sine? Ca de exemplu: “Două linii drepte nu pot circumscrie o suprafaţă”. Aşadar, aţi uitat că tocmai asemenea adevăruri constituie baza matematicilor?
Comerţul nu este un joc pentru solitari; oricare ar fi împrejurările, nimeni nu poate face comerţ de unul singur, cumpărând de la sine însuşi sau vânzându-şi sie însuşi. Dacă, în vederea unei combinaţii financiare, mâna sa dreaptă primeşte oferta mâinii sale stângi, cu asta n-a făcut nici o afacere. Dacă acelaşi fermier, împreună cu soţia sa, se pun pe lucru şi fac două perechi de cizme, pentru folosinţa lor personală, nici în acest caz nu avem de-a face cu o treabă de comercianţi. Dar dacă fermierul nostru, o dată ce a terminat de lucrat perechea de cizme, o schimbă cu vecinul său, pe nu ştiu câte kilograme de grâu, atunci da, a făcut o afacere.
Numărul de oameni care sunt interesaţi în aceeaşi afacere este absolut nelimitat. O mie de muncitori pot să participe la fabricarea unui pian care va fi schimbat pe un automobil construi de o altă mie de muncitori. Dar „fabricaţia” este una şi „comerţul” alta. Câţi industriaşi nu au dat faliment, nu s-au prăbuşit în mod dezastruos pentru că au neglijat adevărul atât de simplu şi totuşi esenţial că, spre a face o afacere, nu este suficient să produci. Fabricarea unui articol oarecare şi-o poate asuma o singură persoană, pe când, ca acelaşi articol să devină obiectul unei tranzacţii, sunt necesare două persoane. Drept urmare, producţia nu devine eficientă decât după intrarea în joc a unei activităţi noi: vânzarea.
Lumea întreagă recunoaşte că mărfurile englezeşti sunt de calitate, că ele sunt mărfuri „ pe cinste”, „trainice”. Dar în general le lipseşte ceva: nu corespund întru totul exigenţelor cumpărătorului din ţara unde sunt exportate.
Fabricantului englez îi lipseşte facultatea de adaptare. Prea mulţi critici străini l-au menajat în mod amical pentru a mai persista vreo îndoială în această privinţă. Şi ce înseamnă, în cazul de faţă, „facultatea de adaptare”? Este felul în care ţii seama nu numai de dorinţele, ci şi de mentalitatea altei persoane, căutând s-o satisfaci.
Este de necontestat faptul că milioane şi milioane de lire sterline au fost pierdute din pricină că fabricanţii englezi nu au catadicsit să ţină seama de ideile şi obişnuinţele cumpărătorilor dintr-o ţară sau alta. Fabricanţii de aiurea au deturnat debuşeele comerţului englezesc, invadându-le cu produse inferioare calitativ, dar pe gustul cumpărătorului.
Nu pierdeţi din vedere persoana care joacă „alt rol”; nu uitaţi importanţa acesteia. Dorinţele ei nu sunt neapărat nesăbuite pentru că diferă de ale dumneavoastră: aveţi aici unul dintre principiile esenţiale ale practicii afacerilor.
O tranzacţie comercială ţine, mai mult sau mai puţin, de natura contractului. Ea are invariabil două laturi şi fiecare dintre ele are importanţa ei. Nu este ca la monede – „ capul sau pajura”. În materie de afaceri ambele părţi sînt „cap”.
Repet, comerţul este un joc practicat în doi. De aceea afacerea cea mai cinstită va supravieţui negreşit faţă de cea mai puţin onestă. Tocmai de aceea onestitatea aduce mai multe dividente decât neonestitatea. Şi iată de ce în comerţ nu s-a ajuns niciodată la a treia generaţie atunci când se umblă cu vicleşuguri sau bluf. Dar nici abilitatea singură nu este îndeajuns pentru comerţ. Oricît de ingenios ar fi un om pierdut pe o insulă, aceasta nu-i permite să devină comerciant.
Comerţul este, prin definiţie, o activitate socială. El te obligă să ţii seama de dorinţele şi năzuiţele celorlalţi.
Încă de la primul pas făcut în materia noastră ştim că în afaceri nu există „cezarism”. Aici, pe pămînt, nu există fabricant înzestrat cu „dreptul divin” de a vinde cu anasâna. S-a citat de nenumărate ori zicala preferată a lui Marshall Field: „Clientul are întotdeauna dreptate”. Desigur afirmaţia merge puţin prea departe, dar ne dovedeşte în ce măsură era el pătruns de importanţa axiomei noastre. Se ştie cum a ajuns el cel mai mare dintre neguţătorii americani şi că la moartea sa a lăsat o avere care se ridica la 12 milioane de lire sterline.



ÎNTR-O AFACERE INTRĂ TREI ELEMENTE:
CUMPĂRĂTORUL, VÎNZĂTORUL ŞI MARFĂ

Aceasta vrea să spună că nu trebuie să subestimăm valoarea
celorlalţi.


Singura modalitate de a dezvolta o mentalitate inteligentă, o metodă precisă de lucru este aceea de a analiza temeinic tot ce ni se prezintă. Numai aşa putem scăpa de teamă, de prejudecăţi şi de ignoranţă – cele trei primejdioase capcane care ne pândesc în lumea afacerilor.
La început, înainte de a se fi maturizat în dumneavoastră acest spirit analitic, vi se va părea mereu că până şi cea mai simplă afacere include cel puţin o duzină de elemente: aceasta pentru că încă nu aţi examinat-o cu claritate sau pentru că multiplicaţi fără discernământ fazele unei tranzacţii. În realitate, la baza oricărei operaţii comerciale nu există niciodată decât trei elemente şi numai trei.
A şti să gândeşti clar, iată ce este esenţial în afaceri. Comeţul nu are nimic de-a face cu metafizica, impresiile generale fiind periculoase în acest domeniu: e necesară ştiinţa. Să cunoşti cu exactitate. De unde imperativul de a cerceta îndeaproape fiecare din factorii oricărei oferte importante.
Fie-mi permis să ilustrez printr-un exemplu această afirmaţie: într-o zi un german a intrat într-un magazin şi a cumpărat o piereche de încălţăminte. Preţul – 20 de franci.
Cumpărătorul i-a pus negustorului în mână o bancnotă de 100 de franci; acesta, neavând mărunţiş, a alergat la bancă, spre a-şi putea servi clientul. După 2 ore de la plecarea germanului din magazin se năpustea casierul băncii, declarând că bancnota de 100 de franci era falsă. Negustorul a trebuit să o ia înapoi, dându-i casierului, în schimb, o bancnotă de 100 de franci nefalsificată. A cui şi cât de mare a fost pierderea? Am ridicat foarte adesea această mică problemă în faţa unor oameni de afaceri şi nu am primit mai puţin de cinci rezolvări diferite. Mi se răspundea: 200 de franci şi perechea de încălţăminte; 180 de franci şi perechea de încălţăminte; 80 de franci, plus perechea de încălţăminte. Cea bună este rezolvarea din urmă. În această afacere intră trei elemente: germanul, negustorul şi perechea de încălţăminte, bineînţeles că bancherul nu are ce căuta aici, pentru că el nici nu câştigă, nici nu pierde; dacă intervine, este doar pentru a încurca lucrurile. Sunt aici de distins două operaţii şi puţini ştiu să le discearnă dintr-odată. Prima are drept factori: negustorul, bancnota falsă şi banca; a doua: negustorul, perechea de încălţăminte şi germanul. Pierderea are loc pe parcursul acestei din urmă operaţii.
Exemplul acesta pune bine în lumină valoarea practică a celei de a doua axiome pe care am formulat-o.
Veţi fi remarcat că cei care se asociază reuşesc cu atât mai bine cu cât sunt mai dotaţi cu aptitudini diferite. Când au calităţi asemănătoare, succesul se lasă aşteptat. Trei comercianţi asociaţi vor duce de râpă o afacere, la fel ca şi trei industriaşi; va exista negreşit un element al întreprinderii care se va dezvolta în detrimentul celorlalte.
Treaba financiarului este să se ocupe de beneficiu. El este acela care menţine contactul cu băncile, concentrându-şi atenţia asupra intrării şi ieşirii de bani. Reprezintă, dacă vreţi, scepticismul, egoismul companiei. Puţin interesează dacă este sau nu competent în ceea ce priveşte mărfurile, dezideratele publicului cumpărător. Efortul său nu are decît un singur scop: „ Un beneficiu cît mai mare”.
Industriaşul trebuie să se ocupe de materia primă, de preţul de cost şi de producţie. El este acela care conduce şi reglementează mâna de muncă, ţinându-se la curent cu tehnica şi tehnologiile, ocupându-se de energie, de întregul proces de fabricaţie, fiind organizatorul activităţii muncitorului. El trebuie să ştiu cum să cumpere, nu cum să vândă. Şi cu cât mai puţine ştie în materie de finanţe, cu atât vor merge mai bine lucrurile pentru afacere. Efortul său trebuie să tindă spre aceasta: „Să fabrice mărfuri ieftine”.
Directorul serviciului „vânzări” are obligaţia să se gândească la public. El nu are nici o trebuinţă să ştie cum sunt făcute mărfurile şi nici în ce condiţii este finanţată întreprinderea. Trebuie să aibă mulţi amici, să cunoască multă lume, să fie amabil, primitor, să fie în special elocvent şi, în sfârşit, să stârnească valuri de simpatie în jurul său, pentru a-i face pe oameni să dorească să cumpere ceea ce el vinde. Trebuie să fie fie priceput în arta de a prezenta lucrurile şi foarte la curent cu modul de prezentare publicitar. Scopul său: „ Să vândă cât se poate de scump”.
Reuniţi trei oameni de felul acesta, care să-şi respecte reciproc aptitudinile şi asociaţia nu poate decât să reuşească. Astfel ajustată, o companie este echilibrată: ea va funcţiona ca un mecanism bine pus la punct, câştigînd bani în mod automat. Întemeindu-se pe axioma noastră că o afacere constă din cele trei elemente, ea va deveni prosperă.
Dacă un fabricant ar încerca să se ocupe de vânzarea propriilor produse, lucrul ar fi tot atât de ridicol ca un elefant care ar încerca să valseze.
El va fixa mereu prea jos preţul de vânzare, nereuşind niciodată să înţeleagă de ce cheltuielile de stimulare a vânzării sunt atît de ridicate. În afară de aceasta, va desconsidera aprope totdeauna publicitatea: pentru el aceasta echivalează cu bani aruncaţi pe fereastră. Dacă va ajunge până acolo încât să redacteze el însuşi textele publicitare, se va sili să caute termenii cei mai tehnici, ca şi cum anunţurile ar fi făcute să-i seducă pe ingineri.
La fel, un specialist în „vânzare” care ar încerca să se amestece în fabricaţie ar semăna o pisică dornică să facă ouă. Nu va izbuti, pentru bunul motiv că nu este făcută pentru aceasta. Practic nu există comerciant capabil să conducă preţurile de cost. Foarte puţini vânzători ştiu să cumpere. Foarte puţini se bucură de autoritatea necesară asigurării disciplinei. Foarte puţini sunt pricepuţi în mecanică. Foarte puţini au simţ economic sau suficientă tenacitate spre a descoperi cele mai mici surse de risipă.
Rememoraţi toate afacerile prospere pe care le cunoaşteţi şi veţi vedea că oricare dintre ele presupune cei trei factori, cele trei puncte de vedere, cele trei aptitudini: interesele dumneavoastră, calitatea mărfurilor, deziteratele publicului. Este o certitudine: orice mare afacere este, întotdeauna şi pretutindeni, o Trinitate.
Se întîmplă să întâlnim şi un om de afaceri genial, care să fie purtătorul a două dintre aceste aptitudini. Ba chiar este cu putinţă ca geniul său să fie atât de mare încât să le posede pe toate trei. Am întâlnit, cel puţin oameni convinşi că le au în egală măsură. Nu pretind că este o imposibilitate, spun doar că este neverosimil şi că, în orice caz, este unul dintre cele mai rare lucruri pe lumea aceasta.
În marea majoritate, noi nu avem decât o inteligenţă fragmentară. Cu cât mai degrabă vom ajunge la convingerea aceasta, cu atât succesul nostru va fi mai mare.


PREŢUL REPREZINTĂ COSTUL TOTAL PLUS BENEFICIUL

Să nu pierdem niciodată din vedere faptul că orice servici
pe care îl facem ne dă dreptul la un beneficiu.


Chiar dacă ocupaţi în afaceri o situaţie extrem de importantă, nu vă veţi pierde timpul dacă vă veţi lua o zi liberă, pe care s-o consacraţi în întregime studierii a problemei preţului revizuindu-vă experienţa.
Este adevărat că preţurile sunt totdeauna determinate de nenumărate considerente. Preţul brut al mărfurilor, starea pieţei, competiţia dintre cumpărător, cuantumul chiriei, acela al impozitelor, mărimea personalului, situaţia generală, iată tot atâtea condiţii de care trebuie ţinut seama, ca şi de beneficiul pe care se cade să-l obţineţi.
Nu trebuie să credeţi că este un lucru simplu stabilirea unui preţ de vânzare; dimpotrivă este o operaţie deosebit de complexă. O mulţime de oameni pierd din vedere existenţa unui „preţ normal”, a unui curs al preţului, precum şi existenţa unei legi a preţurilor invariabilă şi permanentă, care se cere respectată.
Atâta vreme cât un comerciant nu va cerceta activ tot ceea ce constituie preţul de cost al mărfurilor sale, spre a adăuga aici un beneficiu rezonabil, afacerea sa nu va prospera. Singurul şi veritabilul obiect al comerţului este beneficiul realizat şi nu trecerea mărfii dintr-o mână în alta.




A vinde marfa sub preţul ei de cost real nu înseamnă a face comerţ, ci a da faliment; aceasta nu are nimic de-a face cu afacerile, cum nu are scripca cu iepurele.
Din momentul în care dai faliment, te excluzi din sfera comerţului. Niciodată nu vom sublinia îndeajuns acest fapt, totuşi fundamental. Dacă boala este contrariul sănătăţii, falimentul este contrariul reuşitei, în materie de comerţ, orice operaţie care nu aduce venituri iese din domeniul afacerilor.

Comerciantul care obişnuieşte să strice preţurile şi care, în mod inconştient, are în lumea afacerilor un rol nefast, nu este o excepţie. Uneori i se întâmplă să reuşească, majorând cu iscusinţă preţurile anumitor articole (cele cărora publicul nu le dă atenţie), spre a scădea preţul altora, cu căutare în rândul cumpărătorilor.
Când un comerciant merge până într-acolo încât să vândă la preţul de cost, sau şi sub acesta, este pentru că se află la ananghie şi putem prevedea că în curând el va părăsi lupta comercială, pentru a îngroşa mulţimea faliţilor.

În asemenea cazuri este posibil ca publicul cumpărător să realizeze unele câştiguri, profitând de necazurile comerciantului, dar pe termen lung nimic nu este mai prejudecabil şi mai împovărâtor pentru o naţiune decât acumularea falimentelor.
Nici un produs nu ar trebui pus în vânzare mai înainte ca preţul său de cost net să fi fost studiat cu grijă şi în mod aprofundat. O dată adiţionate toate cifrele care constituie preţul de cost al produsului, chibzuit este să se calculeze un anumit procentaj pentru cheltuieli neprevăzute, apoi să se adauge un benificiu echitabil. A proceda astfel, scăzând preţul de vânzare în mod artificial, înseamnă nu numai a-ţi aduce ţie însuţi un prejudiciu regretabil, ci a le cauza prejudiciile şi clienţilor, branşei căreia îi aparţii, lumii oamenilor de afaceri în general.

Rareori preţurile sunt prea ridicate. Dorinţa de a vinde este atît de înveterată încât instinctul nostru natural ne împinge să fixăm preţuri prea joase. Dar în nici un caz nu trebuie să pierdem din vedere că datoria noastră esenţială este aceea de a veghea la propriile interese; avem a ne proteja împotriva publicului, care niciodată nu va plăti un preţ superior aceluia cerut de noi. Publicul nu are nici un fel de conştiinţă a preţurilor; cucoana care cutreieră magazinele e încântată să se spună despre dânsa că îl face pe negustor să piardă la orice cumpărătură făcută de ea.

Publicitatea extravagantă făcută vânzătorilor-reclamă este cauza haosului şi incoerenţei în care se găsesc actualmente preţurile de vânzare. E cert faptul că publicul s-a obişnuit să considere drept suprem argument preţul scăzut. I s-a inoculat ideea că preţul mărfii este un factor decisiv şi aceasta este o mare eroare.
Experienţa pe care am acumulat-o în această privinţă îmi permite să spun că problema preţului este departe de a fi atât de importantă pe cât credem. Publicul nu are nici cea mai mică competenţă referitor la valoarea mărfurilor. El va plăti bucuros foarte scump un obiect cu preţ de cost scăzut şi viceversa. Importante sunt trebuinţele cumpărătorilor, nevoia pe care o resimt pentru un articol sau altul.



ABUNDENŢA DE MĂRFURI SCADE PREŢURILE, PENURIA LE RIDICĂ

Spre a nu pierde din vedere „punctul de vedere” al publicului.


Valoarea intrinsecă a unui obiect nu are decât puţine raporturi cu preţul său. Există pe toate pieţele o adevărată perturbare a preţurilor, pentru că, în realitate, ceea ce interesează este mai puţin calitatea mărfii, cât trebuinţa pe care o are publicul de ea şi, prin urmare, cel care este dispus să o plătească.
Preţul mărfurilor variază în funcţie de costul materiei prime, raritatea acesteia, modă, obişnuinţele şi gustul publicului. Dar nici o comisie de experţi nu le-a fixat vreodată, aşa cum unii sunt vag tentaţi s-o creadă.
Este, totuşi, una din axiomele cu care avem de-a face cel mai adesea şi mai lesne. O mulţime de afaceri au eşuat din cauză că acela care le conducea crezuse că este posibil să sfideze acest adevăr. O puteţi constata în fenomenul speculei cu terenuri. Dintr-o raţiune imaginară sau nu, o puzderie de oameni dau năvală la un teren de vânzare într-un anumit loc; preţurile urcă, urcă neîncetat. Cu cât numărul amatorilor de a-l cumpăra creşte, cu atât creşte şi preţul. Încet, încet numărul de cumpărători ajunge să corespundă cu numărul loturilor puse în vânzare, caz în care nebunia speculei se opreşte şi începe degringolada.
Dacă pe cer nu ar apărea decât un singur nor pe an, dacă vara nu ar înflori decât o singură floare, câtă admiraţie nu ar trezi acel nor şi acea floare!
Dacă vreţi ca un lucru să fie apreciat, feriţi-vă să-l vindeţi ieftin şi să-l răspândiţi cu toptanul! Oricine ştie că expoziţiile şi manifestaţiile gratuite oferă priveliştea unor săli goale: nimeni nu umblă după ce poate să aibă toată lumea; este un fapt neîndoielnic, de o imensă importanţă în practica afacerilor, fapt pe care instituţiile publice şi guvernele nu l-au putut înţelege niciodată.
O aplicaţie în practică a acestui adevăr: când vreţi să lansaţi pe piaţă o marfă, aranjaţi în aşa fel lucrurile încât să-i daţi un caracter de marfă unică. Dacă aveţi un magazin, faceţi în aşa fel încât să pară singurul de acest gen. Nu atât de marfă are publicul nevoie, cât de un lucru care să stârnească interes, amuzament şi, înainte de toate, de ceva despre care să poată vorbi.
Vindeţi unuia un obiect care îi flatează vanitatea şi vă va plăti un preţ dublu. Oferiţi-i unei femei un lucru care să facă din ea un obiect de invidie din partea celorlalte femei şi ea va fi fericită să vă dea pe el de două ori cât face. Desigur, nu preconizez aici nicidecum un sistem de supralicitaţie, ci pur şi simplu fac să reiasă absoluta inutilitate a preţurilor ruinător de scăzute. Dacă vindeţi prea ieftin este pentru că nu ştiţi cum să procedaţi pentru a vinde.
Dar axioma noastră relevă şi un alt aspect, fiind absolut posibil să transformăm abundenţa în penurie dacă sporim cererea. Cererea nu este ceva determinat, ci este ceea ce fac din ea comercianţii.
Avem aici întregul secret al unei publicităţi eficiente. Scopul publicităţii este să facă în aşa fel încât noii cumpărători să fie, într-un fel, cumpărători automaţi. Vă numiţi Skinner şi vindeţi satin. Publicitatea dumneavoastră trebuie făcută în aşa fel încât femeile să fie tentate să intre într-un magazin şi să ceară în chip maşinal „satin Skinner”.
A spori cererea înseamnă a menţine valoarea; înseamnă, totodată, a diminua preţul de cost prin dezvoltarea producţiei. De pildă, este mai puţin costisitor să fabrici 100.000 de stilouri decât 10. Este deci adevăr curat să spunem că publicitatea bine făcută nu costă nimic. Ea este rambursată cu vârf şi îndesat de benificiul pe care îl aduce.
Se crede, în general, că publicul ştie ce vrea. Ce eroare! Aceasta se afirmă într-un discurs politic, pe când, în realitate, publicul trebuie educat, ghidat, impulsionat spre gusturile sale.
Chiar dacă aţi fabricat cel mai bun articol comercial din lume, însă vă mai rămâne să-l prezentaţi publicului, să-i faceţi reclamă şi să-l aranjaţi în vitrină în aşa fel încât el să atragă atenţia.
În cazul în care un articol umple depozitele, există două mijloace de menţinere a preţurilor. Primul mijloc este acela de a distruge o parte din stocuri, iar al doilea mijloc este acela de a spori în mod deliberat trebuinţele şi aspiraţiile publicului. Când piaţa este invadată de banane se întâmplă ca o parte din încărcătură să fie aruncată peste bord. Este un mijloc stupid de menţinere a preţurilor. Calea inteligentă constă în a face publicitate şi în a găsi metode noi şi de efect în sfera vânzării.
O mulţime de fabricanţi se plâng de supraproducţie. Nu au dreptate. Nu există şi nu a existat niciodată supraproducţie. Mii şi mii de oameni aşteaptă marfa şi nu cer decât s-o cumpere, dar existenţa acestei mărfi nu le-a fost adusă la cunoştiinţă. Există aici neajunsuri în domeniul organizării vânzării, nu o supraproducţie. Fabricantul nu s-a situat la înălţimea sarcinii sale. El nu a înţeles că, aşa după cum există o echilibrare a conturilor în registrele sale, tot aşa piaţa trebuie să echilibreze balanţa producţiei sale.
Evident, situaţia ideală ar fi ca Oferta şi Cererea să meargă în tandem, Cererea fiind trăpaşul atelajului.


CUMPĂRĂTOR ESTE ACELA CARE ŢINE MAI MULT LA PRODUS DECÂT LA PREŢUL ACESTUIA

Spre a nu desconsidera atotputernicia „artei de a vinde”.


Axioma aceasta este una dintre cele care ne vor servi la edificarea artei de a vinde. Vom trage unele concluzii deosebit de clare cu privire la conduita comerciantului şi vom vedea că vânzarea este subordonată „trebuinţelor” cumpărătorului. Vom demonstra, de asemenea, necesitatea absolută a publicităţii. Publicitatea este arta de a genera trebuinţa de a cumpăra. Este un mjloc de a trezi dorinţe noi, de a difuza public gustul unei vieţi cu orizont mai larg. Sporind cererea, ea sporeşte traficul şi astfel, datorită publicităţii, se dezvoltă comerţul pe plan mondial.
Arta de a vinde şi publicitatea au drept de funcţie crearea de trebuinţe noi. De îndată ce un inventator dă la iveală ceva nou, fabricantul organizează producţia în serie a acelui lucru; sarcina negustorului este aceea de a determina publicul să-l dorească.

Există o lege a naturii umane care ne face să preferăm obiceiurile tradiţionale celor noi, adevărul fiind că este mai uşor să repeţi aceleaşi gesturi decât să faci ceva ce n-ai mai făcut. Mulţi fabricanţi şi-au pierdut averea pentru că au nesocotit acest adevăr; ei au crezut, în mod naiv, că va fi suficient să prezinţi o noutate clientului, pentru ca el s-o şi cumpere. Greşeală fatală. Prima înclinaţie a clientului este aceea de a întoarce spatele noutăţii, până în momentul în care o publicitate judicioasă şi un bun negustor îl vor fi convins cum se cuvine că noul produs este în interesul său.
După spusa lui Sheldon, „arta de a vinde constă în a-i convinge pe oameni că este în avantajul lor să cumpere”. A „vinde” nu este tot una cu a trece pe deasupra tejghelei o marfă pe care clientul o cere. Ca să practici arta de a vinde este necesar să intre în joc convingerea clientului.
Adevărul (unul destul de crud) este că majoritatea aşa-zişilor vânzători şi vânzătoare din magazinele noastre nu au nici una din calităţile cerute pentru aceasta, necunoscînd mai nimic din meseria lor. Nu sunt decît nişte stâlpi de tejghea. Îşi folosesc ochii, braţele şi picioarele; dacă nu ştiţi foarte exact ceea ce doriţi, ei vă aruncă o privire plină de reproş, deplasându-se cu proastă dispoziţie şi regretând că nu vă pot spune: „ De ce dracu` nu v-aţi decis înainte de a intra aici?”.
Principala clientelă a magazinelor o constituie femeile; ele sunt acelea care cumpără aproape totul. Femeia cumpără pentru ea însăşi, pentru copii, pentru menaj şi aproape întotdeauna ea este aceea care îşi consiliază soţul ce trebuie să cumpere. În consecinţă, atribuţia primordială a vânzătorului este aceea ca, să ghideze femeile în sfera trebuinţelor şi achiziţiilor lor.
Sunt puţine femei care ştiu cu precizie ceea ce le trebuie atunci cînd intră într-un magazin. Ele vin aici mai ales ca să vadă şi să compare şi sunt încântate să poată lua o decizie. Adoră să fie convinse, să li se arate diferitele calităţi ale mărfurilor. De altfel, trebuie să recunoaştem că, în ceea ce priveşte cumpărăturile pe care le fac, sunt mult mai chibzuite, mult mai capabile decât bărbaţii.
Un vânzător inteligent întotdeauna consideră că spiritul clientului său seamănă întrucâtva cu Parlamentul. Îi arată marfa; de îndată în spiritul clientului are loc o activitate care seamănă destul de bine cu o punere la vot: 30 de voturi în favoarea cumpărării şi 70 de voturi contra. Vânzătorul face ca marfa să pară interesantă: el explică în ce condiţii a procurat-o magazinul...; are loc o a doua punere la vot , care are drept rezultat 40 pentru şi 60 contra. Atunci vânzătorul menţionează, în treacăt, că cutare sau cutare persoană pe care o cunoaşte a şi cumpărat acea marfă şi subliniază că e nevoie de gust ca să-i apreciezi calităţile excepţionale. Are loc o a treia punere la vot: 50 pentru, 50 contra. Este momentul în care vânzătorul se oferă să-i trimită marfa acasă, în mod condiţionat, ştiind foarte bine că, o dată ce ea va fi acasă la client, va obţine o majoritate de cel puţin 10 voturi în favoarea sa.
Imbecilii socotesc că această pricepere este viclenie, înşelătorie. Cu toate acestea, nu este decât iscusinţă, fineţe, tehnică. Nicidecum nu este necesar să apelezi aici la minciună: nepricepuţii sunt cei care simt nevoia să înşele, să mintă. Acela care ştie cum să pună un lucru în valoare şi care posedă mijloacele de a convinge nu are nici o nevoie să fie necinstit. Dusă până la perfecţiune, arta de a vinde este profitabilă atît pentru client cât şi pentru magazin: unuia îi aduce servicii, altuia prosperitate.
Dacă ştiţi să dezvoltaţi trebuinţele publicului, nu veţi fi siliţi să scădeţi preţurile. Reducerea de preţuri nu este semn de abilitate în materie de comerţ; atunci când o casă o practică, ni se dezvăluie clar faptul că acolo arta de a vinde lipseşte. Dintre procedeele folosite în lumea afacerilor, acesta este, poate, cel mai ruinător.
Amplificarea nevoilor publicului, crearea opiniei, formarea gustului oamenilor, toate acestea necesită cea mai profundă pricepere, cea mai fină capacitate. Iar aceasta va deveni cu siguranţă, într-o zi, una dintre profesiile cele mai nobile şi mai onorate. Azi arta de a vinde se găseşte abia la începuturile sale.
Am putea compara pe vânzător cu un grădinar al cărui public este pământul. El trebuie să-l însămânţeze în vederea strângerii unor roade. Dacă pământul trebuie să-l îmbogăţească, grădinarul însuşi trebuie să îmbogăţească pământul. Este de datoria lui să facă ceea ce pământul aşteaptă de la dânsul: acolo unde va planta păpădii, nu vor creşte trandafiri. Pământul este onest şi loial; niciodată nu poţi scoate din el decât un lucru: ceea ce ai meritat.



ETICA AFACERILOR


Responsabilităţile etice

Etica managerială este determinată de regurile şi principiile care definesc conduita corectă în afaceri. Adesea este dificil să determinăm ce este corect şi ce este incorect, aceasta depinzând de standardele specifice acceptate de societate.
Principalele constatări pe care le putem deprinde din analiza practicilor firmelor româneşti sunt următoarele: etica afacerilor nu constituie, încă, o „problemă” care să-i preocupe pe manageri; managerii consideră că, în economia de piaţă, „a face afaceri profitabile” şi „a avea un comportament etic” sunt lucruri care se exclud reciproc; managerii consideră că ei au un comportament corect, dar nu dispun de informaţii privind principalii lor parteneri/competitori.

În esenţă, problematica eticii în afaceri se referă la:

Ce este Ce este Ce este Ce este
CINSTIT? CORECT? ADEVĂRAT? RESPONSABIL?

Domeniile la care se referă responsabilităţile etice ale firmei şi aspectele implicate sunt următoarele:
- proprietari (profituri, riscuri);
- salariaţi (angajare; promovare; transferare; schimbare din funcţie; retrogradare; demitere; concediere; salarii; premii; sancţiuni);
- clienţi (calitatea produselor şi serviciilor; informaţii asupra conţinutului produselor; preţ; responsabilităţi şi servicii după vânzare);
- comunitate (protejarea mediului; sprijin bănesc şi material pentru servicii de sănătate, educaţie învăţământ, cultură).

Pentru asigurarea caracterului etic al afacerilor, managerii trebuie să întreprindă o serie de acţiuni, dintre care menţionăm: formularea clară a politicilor, regulilor şi codului de conduită în scopul încurajării comportamentului etic al salariaţilor; menţinerea unei înalte etici manageriale, ca exemplu de comportament pentru salariaţi.
Definirea clară a obiectivelor, astfel încât să nu le cerem salariaţilor lucruri imposibile; iniţierea unor programe de pregătire etică pentru toţi salariaţii; utilizarea standardelor etice în procesul de evaluare a salariaţilor; asumarea de către manageri a responsabilităţii privind abaterile de la etică; dezvoltarea unui mecanism care să încurajeze salariaţii să promoveze un comportament etic; apelarea la specialişti din afara firmei pentru a analiza cât mai corect a comportamentul etic.

Factorii care determină etica în afaceri sunt reprezentate în figură.

Reglementările guvernamentale.

Reglementările guvernamentale interzic anumite procese de producţie, fabricarea unor produse, folosirea anumitor materiale sau efectuarea unor practici comerciale. Firmele trebuie să cunoască ce este interzis în afaceri şi să respecte aceste prevederi legale. Datorită caracterului lor imperativ, reglementările guvernamentale fac ca afacerile unei firme să fie legate sau ilegate. Dacă reglementările legale sunt insuficiente şi permit deşfăşurarea de către firme a unor activităţi incorecte sau care ar leza interesele clienţilor ori ale partenerilor, afacerile pot fi legale, dar reetice, incorecte. Această situaţie este frecvent întâlnită în practicile firmelor din România, datorită inexistenţei unui sistem legislativ coerent care să reglementeze activitatea economică. În alte situaţii, chiar sensul reglementărilor legale determină caracterul neetic al unor afaceri.


Coduri de etică.

Într-o economie concurenţială modernă corectitudinea în afaceri este unul din elementele definitorii pentru succes. Datorită acestui fapt, firmele încearcă să dezvolte la proprii salariaţi un comportament etic. Codurile de etică ale firmelor se adresează atât personalului propriu, ele servind în procesul de încadrare pe funcţii, promovare şi salarizare, cât şi partenerilor de afaceri.
Firmele de renume din întreaga lume au elaborate astfel de coduri de atică a afacerilor, ele constituindu-se într-o adevărată carte de vizită prin care se crează imaginea asupra modului în care acesta înţeleg să facă afaceri şi să îşi trateze partenerii. În contunuare sunt redate crezul moral al firmei Johnson & Johnson şi codul de etică al firmei NCR.


Crezul moral al firmei Johnson & Johnson

- Noi credem că prima noastră responsabilitate este faţă de medici, asistente medicale şi pacienţi, faţă de mame şi toţi ceilalţi care folosesc produsele noastre.
- Mergând în întâmpinarea nevoilor clienţilor noştri, noi trebuie să facem orice lucru de înaltă calitate. Noi trebuie să fim în mod constant preocupaţi de reducerea costurilor, în scopul menţinerii preţurilor la un nivel rezonabil. Comenzile consumatorilor trebuie onorate prompt şi cu acurateţe.
- Furnizorii şi distribuitorii trebuie să obţină un profit corect, cinstit din afacerile cu noi.
- Noi avem responsabilităţi faţă de salariaţii noştri. Fiecare salariat trebuie considerat ca o individualitate. E necesar să le recunoaştem meritele şi să le asigurăm securitatea locurilor de muncă. Recompensele trebuie să fie cinstite şi adecvate, iar condiţiile de muncă să fie curate, sigure. Salariaţii trebuie să poată face, în mod liber, sugestii şi critici. Ne impunem să-i tratăm în mod egal în problemele de folosire, dezvoltare şi promovare. Noi promovăm un management competent, iar acţiunile managerilor se cer a fi juste, etice. Rezervele trebuie create pentru a depăşi perioadele mai dificile.
- Noi avem responsabilităţi faţă de comunitatea în care trăim şi lucrăm. Trebuie să fim buni cetăţeni, să contribuim la îmbunătăţirea muncii şi să întreprindem acţiuni de caritate; taxele şi impozitele noastre trebuie să fie corecte; avem datoria de a investi în programe vizând îmbunătăţirile civice, sănătate şi educaţie.
- Noi trebuie să menţinem în bune condiţii proprietatea pe care avem privilegiul să o utilizăm, să protejăm mediul şi resursele naturale.
- Responsabilitatea noastră finală este faţă de acţionari. Afacerile companiei trebuie să producă un bun profit şi pentru aceasta experimentăm idei noi. Cercetarea trebuie orientată spre dezvoltarea unor programe inovatoare, iar pentru greşeli noi suntem direct răspunzători. Ne orientăm spre noi echipamente, facilităţi şi produse. Operând cu aceste principii, acţionarii vor realiza o reîntregire cinstită a capitalurilor.


Codul moral al firmei NCR Corporation
(firmă producătoare de computere şi echipamente de birou)


- NCR este o companie în creştere, de succes, a cărei principală misiune este de a crea valoare pentru investitori.
- Ea îşi conduce activitatea în afaceri cu integritate şi respect faţă de parteneri. Ia în considerare acei furnizori care respectă cele mai înalte standarde de calitate.
- Urmăreşte a da clienţilor satisfacţii personale prin valoarea superioară a produselor şi serviciilor sale.
- Respectă individualitatea fiecărui salariat, încurajează creativitatea şi productivitatea. Recunoaşte efortul depus, salariile şi premiile fiind cât mai corecte.
- Efectuează anumite cheltuieli pentru comunitate.
- NCR selectează personalul a cărui valoare şi comportament corespunde cu principiile şi etica companiei. Pentru aceasta, loialitatea managerilor şi a salariaţilor este esenţială.

Sursa: Johnson & Johnson, 1990 Annual Report; NCR, 1991 Annual Report.


Carecteristici individuale.

Încă din copilărie, fiecare persoană îşi dezvoltă un set propriu de valori care este influenţat de părinţi, profesori, prieteni, societate. Fiecare persoană învaţă să distingă între „bine” şi „rău”, între „corect” şi „incorect”, structura psihică şi sistemul de educaţie având un puternic impact asupra gradului de stabilitate a acestor valori.


Regulamentele firmei.

Membrii unei organizaţii tind să respecte conduita prescrisă de regulamentele de organizare şi funcţionare, regulamentele de ordine interioară, diversele norme interne pentru unele activităţi specifice sau fişele posturilor.


Presiunea socială şi gradul de profitabilitate al firmei.

Sunt factori care au o influenţă esenţială asupra eticii afacerilor şi a responsabilităţilor sociale. În situaţii dificile sau de criză, firmele sunt tentate să facă rabat de la responsabilităţile sociale şi standardele etice.(fig 1).


Profitabilitatea firmei
Negativă Scăzută Medie Ridicată
Responsabilităţi
sociale Ridicate

Medii
Scăzute
Absente

Fig.1. Influenţa profitabilităţii firmei asupra caracterului etic al afacerilor


Manifestări similare apar şi atunci când presiunea socială este foarte puternică. În astfel de situaţii, responsabilităţile sociale sunt primele care vor fi afectate.
În funcţie de modul în care managerii îşi definesc poziţia lor faţă de normele etice, legi, comunitate, precum şi în raport cu motivaţia şi strategia lor pot fi definite două categorii de management: moral şi imoral (fig.2).

Fig.2. Caracteristicile managementului moral şi imoral


Managementul imoral Managementul moral
Normele etice

Deciziile de management, acţiunile şi comportamentul implică opoziţie activă faţă de tot ceea ce este etic, moral. Acţiunile managerilor sunt în conformitate cu standardelor eticii. Comportamentul este drept, cinstit.
Motivaţia

Managerii sunt preocupaţi numai de propriile interese şi de câştigurile companiei. Managerii doresc să aibă succes, dar numai în condiţiile respectării perceptelor eticii (corectitudine, justiţie, dreptate).
Scopurile

Profitabilitate şi succes orgaziţional cu orice preţ. Profitabilitate rezonabilă obţinută în limitele standardelor legale şi a perceptelor eticii.
Atitudinea faţă de legi

Prevederile legale sunt considerate ca bariere pe care managerii trebuie să le ocolească pentru a realiza ceea ce doresc. Respect pentru litera şi spirirul legii. Prevederile legii sunt considerate ca restricţii minime pentru un comportament etic.
Strategia

Exploatează orice şansă pentru creşterea câştigurilor. Practica preţurilor maxim posibile şi diminuarea costurilor prin afectarea calităţii produselor. Folosirea situaţiilor conjuncturale în detrimentul partenerilor comerciali. Strategiile au la bază o atitudine cinstită faţă de parteneri. Orice creştere a preţurilor are acoperire într-o calitate sau utilitate suplimentară pentru clienţi.
Atitudinea faţă de comunitate

Nu au nici o obligaţie. Orice cheltuială pentru comunitate este făcută numai dacă aduce câştiguri evidente şi imediate. Firma se consideră responsabilă pentru efectuarea unor cheltuieli în beneficiul comunităţii (servicii de sănătate, cheltuieli pentru educaţie, cultură etc.).



Stadii de dezvoltare morală a unei firme


Dezvoltarea morală a unei firme este determinată de cultura sa managerială, de valoarea membrilor săi, în special a managerilor, precum şi de succesul firmei în rezolvarea problemelor, de situaţia profitabilităţii şi realizarea obiectivelor.

În analiza stadiilor de dezvoltare morală a unei firme am putea avea în vedere următoarele ipoteze: nu toate firmele trec prin toate treptele de dezvoltare morală; firma îşi poate începe activitatea în orice stadiu; dezvoltarea morală nu este un proces continuu; nu este necesară o anumită perioadă de timp pentru ca firma să poată trece dintr-un stadiu de dezvoltare morală în altul.
Pe această bază, pot fi analizate caracteristicile următoarelor categorii de firme: firme imorale; firme orientate spre respectarea prevederilor legii; firme responsabile; firme orientate spre respectarea principiilor eticii; firme etice.


Firme imorale.

Tributare unui sistem de valori în care unicul raţionament este câştigul, practicile manageriale ale acestor firme sunt, de regulă, în afara legii. În dorinţa de a reuşi cu orice preţ, nu manifestă nici un respect faţă de principiile eticii. Valoarea dominantă este profitul, iar preocuparea pentru etică apare numai după ce firma a fost surprinsă că face afaceri incorecte. Raţionamentele unei astfel de firme sunt: „nu am ştiut până acum”; „toată lumea face aşa”; „nu putem fi descoperiţi”; „munciţi din greu şi cât mai repede”. Nu au un cod al eticii.


Firme orientate spre respectarea prevederilor legii.

Cultura managerială se bazează pe respectarea legilor, raţionamentele lor fiind: „tot ceea ce nu este interzis prin lege este permis”; „dacă este legal, este foarte bine; dacă nu suntem siguri, punem jurişti să verifice”. Aceste firme aderă mai mult la legalitate decât la etica afacerilor.
Principala preocupare este profitabilitatea, iar codul de etică a afacerilor, dacă există, are un caracter intern. Principalii acţionari controlează afacerile, ceilalţi neavând nici un rol.


Firme responsabile.

În firmele responsabile, cultura managerială cuprinde şi un alt sistem de valori decât profitul, productivitatea şi legalitatea. Firma începe să accepte mai mult atitudinea „cetăţeanului responsabil”, iar managerii sunt mai sensibili la cerinţele sociale, recunoscând că firma are şi responsabilităţi în acest domeniu. Are încă o mentalitate reactivă, fiind preocupată de problemele eticii în scopul schimbării imaginii nefavorabile ca urmare a unor acţiuni din trecut. Cresc preocupările şi pentru acţionarii mai puţini importanţi, iar codurile de conduită în afaceri sunt mai mult orientate spre exterior şi reflectă o preocupare pentru un public mai diferit. Trecerea în acest stadiu este adesea determinată de evenimente exterioare, care obligă firma să acţioneze cu metode opuse celor anterioare.





Firme orientate spre respectarea principiilor eticii.

În astfel de firme are loc o schimbare esenţială în cultura managerială, care este mai puţin reactivă. Valorile eticii devin o parte a culturii manageriale, servind la orientarea managerilor şi a salariaţiilor în diferite situaţii. Se realizează, în acelaşi timp, un mai mare echilibru între profituri şi etică. Efortul pentru crearea unui climat etic începe să devină mai evident iar, în soluţionarea oricărei probleme, se ţine seama atât de eficienţă, cât şi de implicaţiile etice. Managerii încearcă să adopte un comportament etic, dar le lipseşte experienţa. Codurile de etică devin documente avtive, reflectând esenţa valorilor organizaţiilor.


Firme etice.

În firmele etice, prin cultura managerială se promovează un echilibru între etică şi profit, iar valorile etice stau la baza comportamentului zilnic al acţiunilor individuale. Prin sistemul de sancţiuni se urmăreşte penalizarea şi corectarea comportamentului acelora care iau decizii greşite.
Deciziile sunt juste, cinstite şi profitabile, iar la fundamentarea lor se are în vedere un set de valori etice, care pot fi definite astfel: tratează pe ceilalţi, în mod curent, cu respect, preocupare şi cinste, aşa cum tu însuţi ai dori să fii tratat; fabrică şi vinde produse, astfel încât să fii satisfăcut atunci când tu şi familia ta le-aţi folosi; tratează mediul înconjurător ca şi cum ar fi proprietatea ta.